Economia perfecta

Societatea perfecta

"In aceasta carte John Kennet Galbraith ne raspunde la cateva intrebari pe care ni le punem atunci cand ne confruntam cu diferite probleme economice si atunci cand vedem ca economia ia diferite intorsaturi.Cu totii ne dorim o societate perfecta, insa observam ca unele lucruri planificate nu se pot realiza.

Cel mai important pentru tarile industrializate este economia de consum – bunuri si servicii – insa, in economia moderna,productia este mai importanta pentru locurile de munca pe care le creaza decat pentru bunurile si serviciile pe care le ofera.

Aceasta carte se refera la o societate perfecta ca la o societate realizabila. Intr-o societate perfecta fiecare cetatean trebuie sa aiba liberatate individuala, bunastare, tot ceea ce ii ofera satisfactii, insa acest lucru nu este intotdeauna realizabil, deoarece lipsa banilor ne priveaza de obicei de aceste necesitati."

Criza economica

In viziunea comisarului european pentru Agricultura, Dacian Ciolos, criza economica este, in aceeasi masura, pericol si oportunitate. Ciolos a precizat, in cadrul unei intalniri a grupului extins al PPE ce are loc vineri la Palatul Parlamentului, ca definitia apartine chinezilor.
"Cum traduc chinezii in limba chineza criza, sau cum scriu prin caracterele care reprezinta cuvantul criza? Avem doua caractere: unul care inseamna pericol si celalalt care inseamna oportunitate.

Mi se pare interesanta aceasta combinatie, pericol si oportunitate, pentru ca ne poate da si cheia iesirii din criza sau poate sa explice si optimismul de care avem nevoie atunci cand cautam solutii pentru a iesi din criza", a afirmat comisarul european Dacian Ciolos, citat de Realitatea TV.


In fata participantilor la reuniune, comisarul european a mai afirmat ca siguranta alimentara este principalul obiectiv al reformei agriculurii din Uniunea Europeana.

"Ne aflam din nou in fata unei reforme care are ca obiectiv principal asigurarea securitatii alimentare. Trebuie sa ne uitam in jurul nostru sa vedem ca aceasta problema revine pe masa preocuparilor politice. Comportamentul marilor puteri, locurile unde acestea investesc arata ca problema securitatii alimentare nu este a trecutului, ci a viitorului.

Sunt state in care veniturile sunt cu 30 - 40% mai mici decat media UE, doua treimi din agricultori au peste 55 de ani, exista o presiune mare asupra fertilitatii solului si biodiversitatii. Din aceasta perspectiva tratam si reforma Politicii Agricole Comune, avand obiectiv principal securitatea alimentara", a mai spus comisarul european.

Evoluția salariului net în România, 1991 – 2010

"De-abia de pe la mijlocul lui 2002 au început salariile încet-încet să ridice capul. Ele au decolat cu adevărat (deși sînt în continuare mult sub salariile medii din alte țări ale UE) de pe la sfîrșitul lui 2004.

Unii s-ar grăbi să pună această decolare pe seama schimbării de guvern și să tragă concluzii de bine la adresa ADA / PDL / PNL, respectiv de rău la adresa PSD. Eu aș fi mai precaut și aș pune-o mai degrabă pe seama unor motive din afara politicului intern. Creșterea investițiilor străine, conectarea din ce în ce mai puternică la fluxul de schimburi de mărfuri și servicii cu Occidentul, creșterea exporturilor, plutirea pe un val virtuos de perioadă de creștere economică.

Mă rog, indiferent de explicații, cert este că în aproximativ 6 ani, din 2002 pînă în 2008, salariile medii ale românilor au crescut cam de 3,5 ori, dacă e să socotești în euroi, de la 100 spre 350, ba chiar și mai mult, de 4,5 ori, dacă este să te uiți la conversia în dolari.

Dat fiind însă că sîntem în zona anilor 2000, să rămînem la euroi, că înțelegem mai bine și e moneda regiunii noastre. Deci de 3,5 ori.

Partea cu adevărat interesantă este că în perioada de criză, scăderea în euroi nu a fost chiar atît de mare. Cam de pe la 350 spre 320 ... 300 euro (în dolari a fost mai mare, dar ține tot de fluctuațiile cursului valutar, de întărirea monezii americane în ultimii doi ani, atît la noi, cît și în restul Europei).

Deci, cum ar veni, în cel mai rău caz a șaptea parte (350 – 300 = 50, 50 / 350 = 1/7), în cel mai bun caz a doișpea parte (350 – 320 = 30, 30 / 320 = aprox. 1/12). Asta în perioada lui 2009, căci acum, în 2010, vedem că se întoarce încet-încet la loc spre 350. 
Concluzia este că salariile, deși criza este simțită și trîmbițată și văitată și văicărită și isterizată prin toate colțurile publice ale acestei țări, nu au cunoscut aceeași elasticitate precum evoluția PIB-ului, rămînînd de trei ani de zile, din perioada de glorie a producției și consumului ostentative din 2007, într-o bandă aproximativ constantă de 320 (minimul din 2009) ... 350 euro.

Deci nu-i catastrofă. Deci nu murim. Deci ne potolim cu urlatul și cu văicăreala, da?

* * *

A doua chestie care se observă, mult mai interesantă decît concluzia oarecum banală că salariile de 10 ani de zile au cam tot crescut și concluzia ceva mai interesantă că salariile nu prea au scăzut în ultimii doi ani, este evoluția raportului dintre salariile nete și brute.

Adică, în cuvinte simple și clare, evoluția taxelor legate de salarii. Că ce e de la brut la net e taxă și merge la stat, da? De fapt, ăsta-i și rostul cu adevărat al acestui articol lung, dar mare.

Păi să vedem. A fost la fel de simplu: am luat cele două serii de date puse la dispoziție de către INSSE, salariul mediu și brut, și le-am împărțit (brutul la net). Ce este peste 100% sînt taxe. Reprezintă apăsarea fiscală a salariilor. De aceea, am început graficul de la valoarea minimă 100%.

Pe urmă, la fel de simplu, m-am dus pe Internet și am căutat perioada în care au existat fiecare din guvernările de după 1991. Simplu, le găsiți pe Wikipedia, această sursă populară și populistă pe care o critică oamenii de știință gomoși, dar o folosește toată lumea. Pe urmă am delimitat grafic, cu puncte-puncte gri, aceste perioade de guvernare și le-am pus nume deasupra graficului: numele prim-ministrului din acea perioadă.

Ce rezultă?

Păi, în primul și în primul rînd rezultă că există o concordanță bine definită între diversele guvernări și maniera în care evoluează graficul. Fiecare guvernare are paliere și evoluții distincte, bine definite, ce pot să dea măsură în privința filosofiei fiscale a respectivei guvernări. Cum ar veni: guvernarea și taxarea. Fiecare prim-ministru cu bucata lui de grafic, să ajungă la toți.

În rest, vă las pe voi să trageți concluziile ce rezultă și să vedeți în care perioadă au fost taxările cele mai mari, respectiv cele mai mici pe salarii. Iar concluziile se trag de la sine: ce guvernări au fost adeptele unui stat mai restrîns și ce guvernări au luat și treișpe piei de pe salariile voastre / noastre / lor / tutulor.

Și de-abia pe urmă să vă aud că intrați în comparații care a fost cel mai bun, cel mai priceput, cel mai tăcut, cel mai prost, cel mai scund, cel mai înalt, cel mai boier, cel mai îngîmfat, cel mai foarte catastrofic și cel mai ochelarist dintre ei."